25 decembrie 2014

„Sfârșitul poveștii” de Lydia Davis ♦ Recenzie


                                                


Epuizată după ce şi-a căutat ore în şir fostul iubit pe străzile unui oraş necunoscut, o femeie intră într-o librărie şi acolo, printre cărţile în mijlocul cărora încearcă să se regăsească, un bărbat îi oferă o ceaşcă de ceai. Este acesta sfârşitul poveştii? Cum poţi şti care e adevăratul sfârşit? Când te părăseşte iubitul, când te împaci cu gândul, când renunţi să-l mai urmăreşti, când închei cartea despre el? Şi ce înseamnă o poveste de dragoste? E mai întâi povestea sau mai întâi dragostea? Ce înseamnă să iubeşti un bărbat? Poţi învăţa din cărţile scrise de alţii? Poţi scrie apoi povestea pentru alţii?
Totul începe cu sfârşitul în acest roman hiper-lucid şi tulburător despre o dublă obsesie, singurul roman al autoarei de proză scurtă Lydia Davis, câştigătoare a Premiului Man Booker 2013.
Lydia Davis s‑a născut în 1947, în Massachusetts, SUA. A publicat mai multe volume de proză scurtă şi romanul Sfârşitul poveştii, pe lângă eseuri şi traduceri din scriitori francezi ca Gustave Flaubert, Marcel Proust, Maurice Blanchot. A primit numeroase distincţii internaţionale pentru opera ei, cea mai importantă fiind prestigiosul Man Booker International Prize, care i s‑a acordat în 2013. A predat literatură şi scriere creativă la universităţi americane cu tradiţie. A fost căsătorită cu scriitorul Paul Auster, iar în prezent este căsătorită cu artistul vizual Alan Cote. Are câte un fiu din fiecare căsătorie.
O carte despre o poveste. O poveste de iubire. O poveste de iubire foarte, foarte diferită de orice altă poveste de iubire.

Lydia Davis e foarte darnică față de cititorii ei. Imediat ce începi să citești, naratoarea ne deșiră întregul deznodământ al poveștii. Practic, cartea începe cu sfârșitul, ceea ce poate să ne descurajeze de la continuarea lecturii, în definitiv. Însă, cu cât înaintezi în citire, rămâi surprins.

În unele pagini, naratoarea (protagonista, de fapt) ne oferă date concrete despre realitatea în care trăiește, ceea ce m-a făcut să cred că romanul e unul memorialistic. Așadar, trăiri autentice, veridice. 

Vincent, personajul la care se raportează întreaga narațiune a acestei cărți, este un tânăr dichisit cu o sumedenie de trăsături. „Sfârșitul poveștii” este de fapt portretul acestui Vincent, un bărbat față de care, deși știm că îl iubește, naratoarea nu se manifestă afectiv direct, în sensul adolescentin pur, fără alte floricele. 

O carte simplă, frumoasă, preponderent descriptivă, despre felul în care poate o femeie să compună un bărbat, ca pe un puzzle complicat și misterios, pe care nu reușești niciodată să îl termini și pentru care găsești mereu piese noi. 

Citiți acest roman dacă vreți să vă regăsiți în paginile unei cărți. Pe mine mă sperie uneori felul în care îmi regăsesc sufletul printre paginile unui roman.  

Mulțumesc editurii Univers pentru șansa de a citi această carte.
„dacă mergeam pe stradă, mi-l imaginam venind spre mine. Dacă mergeam prin vreun muzeu, eram sigură că el o să fie în încăperea următoare. Și totuși, nu-l vedeam niciodată. Ar fi putut fi acolo, pe aceeași stradă sau chiar în aceeași cameră, privindu-mă de la mică distanță. Ar fi putut să dispară înainte să-l observ.”

„Mă pomeneam mergând în spatele unei siluete familiare, solide, musculoase, nu cu mult mai înaltă ca mine, cu păr drept și blond. Dar capul se întorcea, iar chipul era așa de diferit de al lui, fruntea greșită, nasul greșit, obrajii greșiți, încât devenea urât doar fiindcă ar fi putut fi și nu era al lui.” 


„Credeam că în anumite cazuri oamenii se îndrăgostesc lent și treptat, iar în altele absolut subit, dar experiența mea era așa de limitată încât nu puteam fi sigură. Mi se părea că mă mai îndrăgostisem doar o singură dată înainte.

Uneori simțeam că îl iubesc, dar alteori nu, și fiindcă el era vigilent și inteligent, trebuie să fi observat când păream să-l iubesc și când nu, și poate că nu prea mă crezuse din cauza asta. Poate că de aceea ezitase și lăsase atâtea zile să treacă, după ce i-am zis că îl iubesc, înainte să îmi răspundă.
Cred că mai întâi a apărut un fel de foame de el, urmată de un sentiment de tandrețe, crescând treptat, față de o persoană care născuse o asemenea foame și apoi o satisfăcea. Poate că asta simțeam pentru el și credeam că este iubire.”

„El a intrat în mintea mea ca un soi de distragere a atenției de la ce avusesem înainte în minte. A preluat controlul asupra unei mari părți din mintea mea, astfel încât el era un obstacol pentru mine: trebuia să gândesc în jurul lui ca să mă pot gândi la orice altceva, iar dacă reușeam să mă gândesc la altceva, nu trecea mult timp înainte ca gândul la el să dea deoparte acel alt gând din nou, ca și cum prinsese putere prin faptul că fusese ignorat pentru scurt timp.”



2 comentarii:

  1. Foarte bună recenzia, m-ai convins!
    Mă atrage subiectul, cred că am nevoie să citesc așa ceva.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Te aștept cu gânduri despre carte dacă reușești să o citești, draga mea! :)

      Ștergere